6 NOIEMBRIE 1956

 

6 noiembrie 1956 – 6 noiembrie 2018.

Au trecut 62 de ani. Era tot intr-o zi de marti. Ca si astazi.

Dimineata a batut cineva in poarta. Jack, un spit alb, a latrat si eu am iesit la poarta. Tata please la munca, iar mama ori era ocupata, ori era plecata la targ. Nu imi mai aduc aminte. La poarta era un tanar, imbracat modest, cum era imbbracata toata tara. Nu il cunosteam. Nu il mai vazusem pana atunci si nici de atunci. A fost mai mult ca o soapta si mai putin un om. Nu m-a lasat sa deschid poarta, ca a spus doar “Nicu si Sandu au fost arestati” si a disparut, fara sa il mai vad vreodata. Figura i-am retinuto si am cautat-o  si dupa ce am revenit. Dupa multi ani. L-am cautat printre cei cu care ma intersectam. Fara niciun rezultat. Sandu si Nicu nu l-au indentificat nici ei dupa descrierea facuta de mine.

Vestea a cazut ca o maciuca. Discutasem si gandisem probabilitatea descoperirii si arestarii, dar totdeauna, undeva, in interiorul nostru si al meu, exista acea convingere ca noua si in cazul meu, mie, nu mi se va intampla. Am reusit sa imi fac un plan. Simteam ca timpul astronomic incepea sa curga altfel pentru mine. Nu mai stiu daca am mancat ceva. M-am imbracat si am plecat. Gandul meu era sa incerc sa mai salvez cate ceva de la dezastrul care urma. Am plecat la Lucica. Era prietenul meu apropiat. Dormisem de multe ori in acelasi pat si macaseram acelasi covrig. L-am gasit acasa si i-am spus doar ca in cazul in care vor ajunge si la el, sa nege ca ar sti ceva si sa inceteze orice contact sau discutie. Am plecat la Mihai. Si pe el l-am gasit. L-am asiguirat ca in nicio situatie nu aveam sa ii pomenesc numele. Si depindea numai de mine. Mihai, ca si cei care urmau, faceau parte exclusive din ramura mea. Doar eu stiam de ei. Daca ei nu facusera vreo greseala. Doar la Nelu era o mica problema. El imi era si vecin si prieten si ar fi putut sa intre oricum in cercul suspectilor. Ce avea sa urmeze depindea de el. I-am gasit la scola. Le-am transmis scurt ce planuisem si ce vroiam si am plecat. Trebuia sa ajung la Netty. Iesea de la scoala si puteam sa o pierd. Am gasito si i-am spus ca era posibil sa plec pentru un timp pe care nu i-l puteam preciza. A insistat sa ii spun unde si pentru cat. Nu i-am spus. Am condos-o pana acasa si ne-am despartit. Avea sa fie pentru ultima data cand o conduceam pana acasa.

Cand am ajuns acasa, parintii ma steptau ingrijorati. Te-au cautat de la Militie. De 3 ori te-au cautat. O vreme au stat pe la poarta. Da eu cred ca este vorba de Securitate. Ce ai facut? N-am facut nimic. Ce sa fac? Este o greseala. A insistat sa ii spun, ca sa stie ce sfaturi sa imi dea. Cum sa ii spun? Stiam ca multi copii isi infundasera parintii chiar si fara ca acestia sa stie ceva. Nu rezistasera torturilor si spusesera tot ceea ce le sugerau anchetatorii, numai sa scape de torturi. Noroc ca aruncasem pistolul in hazna. Altfel nu aveam cum sa il mai arunc. Era un pistol rudimentar, mesteruit de Cociasu. Functiona cu calti, cu pucioasa si cu alice de plumb. Trageam la tinta in cimitir. Ma antrenam. Nu stiam de pistol de cat eu si mesterul lui. Asa ca de mine depindea soarta lui Sandel.

Tata mi-a spus ca la orele 17 trebuia sa fim la Militia Judeteana. Sa avem la noi buletinul si cartea de imobil. Eu stiam ca pe mine ma vroiau, nu buletinul si nici cartea de imobil. Am plecat cu mama si cu tata. Ne-am oprit la gara. Gara veche. Aveau de luat un colet de la coletarie. Tata primea pachete de la Poinarei, de la frati, de la surori. Ei au intrat sa ia coletul. Eu nu am intrat. Am ramas pe peron. Nu mai era nimeni si nicun tren. Probabil ca nici nu pleca si nici nu urama sa soseasca vreun tren. La putin timp am fost interpelat de un militian imbracat cu o pelerina. Era un ger cumplit, chiar daca era doar 6 noiembrie. Militianul m-a intrebat unde vreau sa plec. Nicaieri. Unde sa plec! Mi-a cerut sa ii dau buletinul. Cand ma scotoceam dupa buletin, au iesit ai mei din gara si au vazut ce se intampla. Tata i-a spus ca sunt cu ei si ca mergeam la Militie. Militia era vis-à-vis. Pe bulevardul Stalin. Fost Carol. Acum Tomis. Cladirea este si acum. E cam vis-à-vis de Prefectura. M-a lasat. Tata mi-a spus ca sunt urmarit si iar a insistat sa ii spun ce am facut. Ca sa stie ce sfaturi sa imi dea, zicea el. Trecuse prin atelierele lor Cum era sa ii spun ceva?

Cand am ajuns la Militie, nici nu am intrat bine pe usa, ca de la etaj, pe scari, a coborat cateva trepte un individ marunt, trecut si de a doua tinerete si fara sa ajunga la mine, a intrebat daca eu, Andreescu Paul, eram acolo. Am raspuns. Mi-a cerut sa urc. Nu era interesat nici de bulletin si nici de carte de imobil. Pe mine ma vroia. Stiam. Am urcat. La jumatatea scarilor am intors privirea spre parinti. Ramasesera acolo, cu cartea de imobil in mana si cu ochii spre mine. Fara grai. Pana la process nu au stiut nimic de mine. Nici eu de ei. Nu stiu cat au stat acolo, cat au asteptat si ce li s-a spus.

La eta, civilul m-a prins de mana si m-a condos intr-o incapere mica, sumbra. Mai era un civil in incapere. Mai tanar. Mi-a cerut sa scot tot din buzunare si sa le dau fularul, sireturile si cureaua. Si ceasul. Aveam un ceas pobeda, luat de la un soldat rus. Il luasem pe nimic.

Cel varstnic a dat un telefon si a anuntat ca sunt in posesia coletului. Cel tanar a scos de la brau o pereche de ochelari care semanau cu cei pentru tractoristi. Mi i-a fixat la ochi si surpriza: s-a facut intuneric. Stiam multe despre practicile si metodele Securitatii, dar despre ochelari de intuneric nu stiam. Nu auzisem. Nu imi vorbise nimeni despre ei. 

M-au apucat de brate. M-au scos pe usa, m-au coborat pe niste scari care pareau in serpentine si dupa un coborat care era inceputului de coborare in Infern, poticnindu-ma si cu senzatia de prabusire in gol, am ajuns pe loc plat si tot tinut si ghidat de ei, am auzit un zgomot de usa deschis, pe care m-au si scos. Imediat am fost lovit de un vant care imi biciua fata cu sficuri reci. Am intuit ca eram intr-o curte. Trebuia sa fie in spatele cladirii. O curte interioara. Mai mult pe sus, tinandu-mi capul aplecat cu o mana, m-au introdus intr-o masina. Imi imaginam ca trebuia sa fie un Gaz, din cele daruite de fratii nostri de la Rasarit. Le stiam. Stiam ca sunt ale Securitatii. Gazul s-a pus in miscare, a iesit pe o poarta, a facut la dreapta, a facut la stanga si a pornit spre Piata Ovidiu. Stiam cladirea Securitatii. O studiasem din toate partile. Numai interiorul nu i-l stiam. Dupa un parcurs pe care il intuiam, Gazul s-a oprit, au scartait niste rotite si am fost introdus dincolo. Acolo unde nu mai steam cum arata. M-au coborat din Gaz, m-au introdus pe o usa, m-au purtat pe holuri, m-au urcat, m-au introdus intr-o incapere si fortat m-au asezat pe un scaun. Eram un obiect cu viata, cu care faceau ce vroiau. De ce acceptam!!!!!? Mi-au scos ochelarii si s-a facut lumina. Cei care ma adusesera au predat ce luasera de la mine, au salutat si au plecat. Isi terminasera misiunea. Predasera coletul.

Paul Andreescu, fost detinut politic.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *